Fericire in doze mici

Sti cum e sa te increzi in ceva atat de mult?
Daca da...atunci sti cat doare cand acel ceva se transforma in pulbere...
Dar n-am de gand sa ma inchid intr-un bloc de sticla, sa-mi plang de mila ..nu .... categoric nu ! Ci vreau sa traiesc, sa respir si sa zambesc. Sa ma intind pe nisip si sa ma bucur de muzica si de mare.
Dar nu vreau sa fiu singura! Singuratatea ma deprima si ma face sa-mi fie frica de viitor.
Cand sunt singura ma gandesc la copilaria mea, la bancutza aceea din parcul devastat, la bancutza aceea unde incrustasem fiecare cate o mazgalitura, iar acele amintiri imi aduc pe buze un zambet nostalgic, si simt cum imi inund ochii in momentul in care imi aduc aminte cum jucam ascunselea iarna in acelas parc care era invadat doar de sufletele noastre de copii ratacitori. Sau cand ma mers la colindat, ori vara cand cantam melodiile de la aia "cimitir de amintiri/ inimi frante si iubiri/ia la tine si ingroapa/inca o iubire moarta" sau "oare/sti tu oare/cat doare /o vorba rece/si-o privire-nselatoare " si da chiar doar toate aceste amintiri.
Acum ce mai am? cativa prieteni ici colo, putin dar buni ... insa ce ne rezarva viitorul?
Intodeauna visam la un viitor romantat si cand colo ramane doar praful, ne dorim sa facem atat de multe lucruri mari si uitam cat de mici suntem, vrem sa etalam o mimica de om fericit si cand colo sufletele noastre micutze sunt triste.
Eu nu mai vreau masti, nu-mi plac, eu vreau sa fiu eu ,sa zic ce imi trece prin minte. Sa plang in momentul in care imi vine sa plang, sa ma joc in loc sa ma gandesc ca am 19 ani si am responsabilitati de om major, sa cant si cand vecinii imi bat in teava. Si vreau sa rad, cu pofta cu care radeam cnad eram copil, sa cred, sa sper.